Definire
Alain Blanchet definește interviul drept o convorbire între douã persoane, un intervievator și un intervievat, condusã și înregistratã de intervievator. Scopul acestei convorbiri este de a favoriza producerea unui discurs pe o temã definitã de un cadru de cercetare (Blanchetet al., 1985). Interviul de cercetare este o tehnicã de obținere, prin întrebãri și rãspunsuri, a informațiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea verificãrii ipotezelor sau pentru descrierea științificã a fenomenelor socioumane. El presupune formularea unui consemn, construirea unui ghid tematic și planificarea unor strategii de ascultare și de intervenție.
Alain Blanchet definește interviul drept o convorbire între douã persoane, un intervievator și un intervievat, condusã și înregistratã de intervievator. Scopul acestei convorbiri este de a favoriza producerea unui discurs pe o temã definitã de un cadru de cercetare (Blanchetet al., 1985). Interviul de cercetare este o tehnicã de obținere, prin întrebãri și rãspunsuri, a informațiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea verificãrii ipotezelor sau pentru descrierea științificã a fenomenelor socioumane. El presupune formularea unui consemn, construirea unui ghid tematic și planificarea unor strategii de ascultare și de intervenție.
Douã tipuri de discurs care pot fi consemnate în interviuri: secvențe narative (relatãri ale evenimentelor stimulate de intervenții, completãri ale operatorului și de solicitarea unor precizãri) șisecvențe informative (opinii, sentimente, stimulate de relansãri mai interpretative). Un rol important îl dețin relansãrile, adicã acele intervenții ale operatorului de interviu care îmbracã forma unei parafraze sau a unui comentariu la enunțul precedent al celui intervievat (Blanchetet al., 1985; Blanchet, Ghiglione, Massonnat și Trognon, 1987)
Tipuri de interviuri
Existã mai multe clasificãri ale interviului, în funcție de structurare, scop, directivitate, profunzime, domeniul aplicãrii, conținutul comunicãrii etc. (vezi Chelcea, Mãrginean și Cauc, 1998). Combinând criteriul profunzimii cu cel al directivitãții, Grawitz (1996) sugereazã urmãtoarea tipologie:
Tip de interviu | Caracteristici principale |
Interviul clinic | Se caracterizeazã prin non-directivitate (numãr redus de întrebãri, formulare spontanã a întrebãrilor, volum mare de informații). Are rol terapeutic, rol explorator în cercetare și existã posibilitatea creãrii unui cadru propice pentru mani-festarea subiectului. |
Interviul în profunzime | Vizeazã doar un aspect al persoanei și nu persoana în ansamblul ei, are în vedere profunzimea unui fapt și permite exprimarea liberã a personalitãții respondentului. |
Interviul cu rãspunsuri libere | Tema este mai bine conturatã, interesul pentru persoanã tinde sã scadã în favoarea celui pentru o temã anume (socialã, de exemplu), însã se pãstreazã un grad ridicat de non-directivitate. |
Interviul centrat | Tema este foarte bine conturatã, întreaga discuție se desfãșoarã în jurul temei, non-directivitatea tinde sã se schimbe spre directivitate. |
Interviul cu întrebãri deschise | Deja este un interviu structurat, directivitatea este destul de mare, libertatea respondentului rãmâne numai la nivelul formulãrii rãspunsului și nu la ansamblul discuției. |
Interviul cu întrebãri închise | Se apropie de structura chestionarului și unii autori considerã acest tip de interviu ca fiind chiar sinonim cu chestionarul. |
Ghidul de interviu
Elementul crucial în aceastã tehnicã a intervievãrii este ghidul de interviu. De alcãtuirea sa depinde cea mai mare parte a succesului interviului. Ghidul este un ansamblu structurat de teme și întrebãri care organizeazã activitatea de ascultare și de intervenție a operatorului.
Ghidurile de interviu sunt foarte diverse ca formã. Cele mai simple au indicate numai câteva teme, în timp ce altele, mai complexe, conțin liste lungi de subiecte, teme sau întrebãri specifice. Mãrimea și forma ghidului sunt dictate de tipul cercetãrii. Ghidul poate fi mai elaborat, uneori standardizat, pentru cercetãrile cu tentã cantitativistã sau unde domeniul este relativ cunoscut de cercetãtor. Dimpotrivã, el poate fi mai puþin elaborat pentru cercetãrile exploratorii sau cele în care aspectul cantitativ conteazã mai puþin (Iluț, 1997).
Câteva precauții trebuie avute în vedere în alcãtuirea ghidului de interviu. În primul rând, temele sau întrebãrile cuprinse în interviu trebuie sã acopere pe cât posibil întregul domeniu sau obiect cercetat. Trebuie, de asemenea, sã urmãrim o structurã simplã, cu o logicã internã care sã asigure o derulare optimã a discuþiei și o memorare facilã. Este indicatã evitarea întrebãrilor lungi sau a celor duble care pot deruta subiectul. De asemenea, este bine sã alegem cuvinte uzuale și lipsite de ambiguitate.
Focus-grupul
Focus-grupul este o formã a interviului de grup care are ca principalã caracteristicã focalizarea, deci concentrarea discuțiilor asupra unei teme precizate dinainte. Avantajele acestei tehnici constau în obținerea rapidã a unui volum mare de informații de la participanți, precum și la surprinderea interacțiunilor dintre aceștia (Morgan, 1997).
Grupurile sunt organizate, conduse de un moderator și cuprind subiecți selecționați dupã o procedurã de eșantionare. Uneori este nevoie de un eșantion omogen sub aspectul unei anumite caracteristici sociologice (spre exemplu, dacã am studia adaptabilitatea școlarã la primul an de liceu, subiecții ar fi omogeni sub aspectul vârstei). Alteori, omogenitatea eșantionului poate fi o piedicã în calea obținerii unor rezultate valide. Spre exemplu, ne propunem sã cercetãm opinia asupra unui produs nou lansat pe piațã. Dacã consumatorii aparțin tuturor categoriilor de vârstã, precum și ambelor sexe, atunci va trebui, obligatoriu, sã avem reprezentanți proporțional din toate segmentele populaționale implicate. Din eșantion se extrag grupurile participante la ședinþã. În general, se recomandã ca un grup sã conținã în medie 8 participanți, dar se admit variații între limitele extreme de 4 și 12, în funcție de scopurile cercetãrii (Greenbaum, 1998). Locul de derulare a interviului poate fi chiar instituþia în care își desfãșoarã participanții activitatea (o firmã sau un spital, de exemplu) sau, frecvent în cazul grupurilor eterogene, un loc neutru (institut, școalã, universitate).
Etapa cea mai importantã este derularea propriu-zisã a focusului. În acest caz conteazã stilul moderatorului. Acesta va trebui sã se pregãteascã dinainte, sã se familiarizeze cu tema cercetãrii și sã-și formuleze un ghid orientativ. Ghidul are rolul de a furniza stimuli de discuție în cazul în care aceasta lâncezește. Moderatorul trebuie sã gestioneze cu mult tact discuția, sã fie permanent atent la ce se întâmplã și sã intervinã numai când este necesar. Intervențiile sale sunt indicate în cazul în care trebuie sã potoleascã tendința de monopolizare a discuției de cãtre un participant, când trebuie sã stimuleze un membru al grupului care este mai timid și nu reușește sã-și expunã punctul de vedere sau când discuția se îndepãrteazã de subiect și este necesarã readucerea ei spre stimulul focal, adicã menținerea focalizãrii (Stewart și Shamdasani, 1990). Colectarea datelor se face prin intermediul aparatelor audio sau video. Indiferent de modalitatea de înregistrare, este necesarã obținerea consimțãmântului persoanelor intervievate.
Analiza datelor obținute prin interviuri
Materialul obținut prin intervievare poate fi prelucrat utilizând tehnici ale analizei de conținut. Prin analizele de conținut se descompune ansamblul unui discurs în elemente mai simple, apoi acestea sunt cuantificate în vederea clasificãrii, mãsurãrii sau ierarhizãrii lor. Practic, astfel de tehnici convertesc un material calitativ într-unul cantitativ.
Prepararea materialului presupune transcrierea integralã a discursului, în formã dactilografiatã, în douã sau trei exemplare, cu spații marginale pe stânga și pe dreapta pentru diverse notații. Transcrierea trebuie sã cuprindã atât elemente lingvistice, cât și paralingvistice (notarea tãcerilor, onomatopeelor, tulburãrilor de vorbire, aspectelor emoționale ca râsul sau tonul ironic). Uneori, la un volum mare de informații, transcrierea trebuie, obligatoriu, sã fie selectivã. Se rețin pasajele reprezentative și se transcriu cu o etichetã la început (un nume, un titlu sugestiv, o propoziție din discursul subiectului).
Ghiglione (1980) considerã cã existã trei elemente care pot fi luate în analizã: categoria tematicã, tema șispecificația. Categoria tematicã are un grad mare de generalitate și se referã la aspectele fundamentale, centrale ale discursului. Într-o categorie tematicã sunt cuprinse mai multe teme, asociate ideii centrale, care fundamenteazã categoria.Tema are un grad de generalitate mai mic decât categoria, fiind subsumatã acesteia. În fapt, ea este o idee, o unitate de sens, o remarcã, un cuvânt, propoziție, frazã, o situație de un anumit tip care strãbate un text, cu mici variații. Caracteristica temei este aceea de a putea fi recunoscutã ca atare, indiferent de variația, fluctuația și, în general, individualitatea discursului. În sfârșit, specificația este aspectul particular al temei, variația de care aminteam mai sus.
Prin analiza de conținut se contabilizeazã frecvențe, se stabilesc ponderi, repetiții tematice, recurențe ideatice, contingențe tematice etc. Aceste date, coroborate cu alte informații, stau la baza interpretãrii întregului corpus discursiv al subiecților.
Elevi :
- Georgescu Teodora
- Iancu Andrei
- Isvoranu Daniel
- Joita Andrei
- Maracineanu George
- Margarit Vicentiu
Profesor : Enescu Liliana
